1 aprilie 2011

Despre Avram Iancu...

 
  "Testamentul" Craisorului, purtand denumirea data Avram Iancu: "Ultima mea vointa":

"  Unicul dor al vietii mele e sa-mi vad natiunea mea fericita pentru care dupa puteri am si lucrat pana acuma, durere fara mult succes, ba tocmai acum cu intristare vad ca sperantele mele si jertfa adusa se prefac in nimica.
   Nu stiu cate zile mai pot avea; un fel de presimtire pare ca mi-ar spune ca viitorul este nesigur. Voiesc dara si hotarat dispun ca, dupa moartea mea, toata averea mea miscatoare si nemiscatoare sa treaca in folosul natiunii, pentru ajutor la infiintarea unei Academii de drepturi, tare crezand ca luptatorii cu arma legii vor putea scoate drepturile natiunii mele.
 Campeni, 20 decembrie 1850 "
  
  Acest citat este scris pe un perete langa bustul lui Avram Iancu, in satul Baia de Cris. 

      Avram Iancu a fost un copil ca orice altul din copii motilor sau ai romanilor din satelor ardelene. El s-a nascut in casa parintilor sai, din satul motesc Vidra de Sus; a fost mot din parinti si stramosi moti. Tatal lui, Alexandru, se tragea din Vadul Motilor, iar mama, Maria, din Lunca Motilor. Avramut era cel mai mic din cei doi baieti cat a avut familia. Fratele sau mai mare, Ion, s-a remarcat si el prin cumintenie si dragoste de invatatura. Casa in care s-au nascut si au crescut cei doi copii exista si astazi, ca muzeu, in satul ce poarta acum numele lui Avram Iancu.  
  Satul Vidra de sus e legat acum printr-o sosea asfaltat de orasul Campeni. In vremea copilariei lui Avram Iancu, Campeni era un sat mai rasarit, de o anumita importanta administrativa, in care exista o scoala si unde se tinea targul saptamanal. Soseaua asfaltata de astazi era pe atunci un drum ce se strecura prin vai, cale de duazeci si doi de kilometri, trecand adesea peste paraie, legand intre ele "cranguri" sau catune, adica mici ingramadiri de case, suind vai priporoase si strabatand paduri de fagi, carpen, brad.In fiecare vara, vidrenii urcau la Muntele Gaina, la targul anual care s-a numit si Targul de Fete. Astazi se ajunge la acest targ si cu automobilul, iar cele mai importante achizitii cu care se aleg cei care se avanta cu diferite mijloace de locomotie, sau chiar cu piciorul, la acest targ traditional, sunt mai ales amintirile. Cele vazute, auzite sau fotografiate. Frumusetea locului, a costumelor populare, a cantecelor  si poeziilor care se spun seara la sutele de focuri, privelistea rasaritului si apusului de soare vazute de pe aceasta inaltime ce le domina pe toate din jurul ei, prieteniile legate  in asemenea imprejurari deosebite, toate constituie bunuri pretioase cu care pleaca vizitatorul de pe aceste locuri.
      Cate din toate acestea au incantat copilaria lui Avramut?
 Casa-muzeu marturiseste multe despre traiul familiei iobagului Alexandru Iancu din Vidra de Sus. Nu e o casa "de om sarac", nici interiorul nu dovedeste "o saracie lucie" cum au afirmat unii istorici in trecut. Dimpotriva, casa arata ca atat tatal, cat si mama, erau moti harnici, priceputi, care si-au faurit un camin asemeni celor mai instariti locuitori din satul lor. Desi "jude" in satul Vidra de Sus, adica primar, cum se zice astazi, avand si un frate tot jude in Vidra de Jos, Alexandru Iancu ducea o viata ca si consatanii sai. El a muncit impreuna cu sotia si a ridicat casa noua, cu acoperis inalt, de pe care apa si zapada sa se scurga lesne, cu un interior placut si functional. Grija pentru frumos, cu care orice mot isi impodobeste lucrurile de trebuinta din gospodarie, se poate vedea si azi in exponatele muzeului.
   Copiii  mai marisori ajutau parintii la ingrijit vitele, la pastrat curatenia curtii, la sapat sau strans cucuruzul, cartofii, orzul, ovazul sau putinele legume ce se cultiva aici, pe tapsanele muntilor. Cei mici au in grija casa, curtea, pasarile, micile animale de langa curte, cat timp lipsesc parintii. Codrul e aproape, apele Raului Mic se rostogolesc in cantec necurmat de cascada, salbaticiuni si pasari ale padurii se arata uneori ochilor mirati ai copiilor, atunci cand merg cu tatal sa aduca lemne pentru cofe, putini, butoaie sau alte vase necesare in gospodarie, sau cand stau pe langa mesterul lemnar al casei, dandu-i la mana cele trebuitoare lucrului si prinzand astfel tainele unei meserii stramosesti.  
   
      Seara, in casa judelui, ca in fiecare casa de mot, se spun povesti. Unele sunt adevarate, petrecute in satul Vidra sau in alte din comitat, cele mai multe sunt inchipuiri si dorinte ale oamenilor de a schimba ceva in viata lor. Acest ceva care preocupa pe toti romanii din Transilvania este iobagia.    
      S-au ridicat motii la chemarea lui Horea, au luptat cu stapanii de pamanturi si cu oastea imparateasca, mult sange a curs in Zarand si in intreg Ardealul, dar domnii nu au putut fi infranti. Horea si Closca au fost trasi pe roata la Balgrad, iar Crisan si-a luat viata in inchisoare. Iobagia a ramas. Pamanturile pe care le muncesc taranii sunt ale domnitorilor, ale boierilor de tot felul, cei mai multi unguri sau doar maghiarizati. Vidra de Sus, cu celelalte sate de pe Aries si din intreg Zarandul sunt ale curtii de la Viena.
    
      Li s-au luat oamenilor  si padurile, incat nu mai au nimic al lor, uneori nici casa in care locuiesc, nici viata pe care o duc. Datorita lor este sa munceasca pentru stapanul pamantului, pentru administratia imparateasca. Judele Alexandru nu e scos, ca animalele, la munca silita, dar jalea pentru greutatile in care se zbate poporul ii otraveste si lui sufletul.      

    Despre toate acestea se vorbeste in casa de pe malul Raului Mic din Vidra de Sus. Amintirea lui Horea, a jertfelor aduse de romani in cautarea dreptatii si libertatii lor sunt inca vii in inimile tuturor satenilor.  Acum, domnii au uneltit sa li se ia si ultimul drept, acela de a se numi romani. Se urmareste deznationalizarea lor, se incearca sa li se inlocuiasca limba stramoseasca cu cea a stapanilor de pamanturi.  
    

    Cu vreo partu sute de ani in urma, nobilii unguri, sasi si secui din Transilvania au facut o in telegere- Unio trium nationum- impartindu-si intre ei toate drepturile la conducerea statului transilvan, si pentru a nu lasa vreodata pe romani sa fie altceva decat iobagi, adica slugi ale celor trei nationalitati ce pusesera stapanire pe aceasta bogata parte a fostei Dacii din vechime. Desigur ca despre aceste realitati auzeau adesea vorbindu-se in familie ioan si avramut, cei doi fii ai judelui din Vidra de Sus.
        

      Poate uneori tatal lor le citea din gazetele la care era abonat, trezindu-le astfel gustul de carte, dorinta de a invata. Amandoi fiii s-au arata buni la invatatura. De aceea, dupa un scurt popas la scoala din sat, unde incepe cunoasterea slovei cu invatatorul Mihai Gombos, Avramut este dus de parinti la Campeni, unde va avea ca dascal pe Moise Ionette, un alt luminator al poporului din Transilvania. Apoi, in toamna anului 1837 este inscris la gimnaziul de la Zlatna. Implinise 13 ani si devenise tot mai constient de indatorirea sa.                                      Desi scoala de aici se facea in limba latina, iar materiile de invatamant erau destul de complicate, tanarul mot dovedeste o sarguinta exceptionala, multumind pe profesori si fiind  printre primii din clasa. Dupa patru ani va trece la Liceul piaristilor din Cluj. E un tanar instruit, manierat, care in vacante nu se da in laturi de la toate treburile gospodaresti.
       Terminand liceul,  Avram se inscrie la Academia de filozofie si drept. Aici, la cursul de drept, tanarul Avram Iancu are colegi alti romani de seama lui, cu care se imprieteneste si discuta situatia grea a neamului sau. De aceea Iancu studiaza in mod deosebit situatia iobagilor din tinutul Zarandului, ca si pe a romanilor din intreaga Transilvanie.  

     Dupa absolvirea facultatii de drept, Avram Iancu incearca sa ocupe o functie corespunzatoare studiilor si rezultatelor stralucite obtinute in tot timpul scolii. Dar, ca fiu de iobag roman, toate usile ii sunt inchise. Impreuna cu alti absolventi ai facultati de drept, merge la Targu mures unde isi va face stagiul de "cancelist" la Tezaurariatul din acest oras. Pe multi dintre colaboratorii sai din timpul revolutiei i-a intalnit fie in timpul studiilor, fie aici, la Targu Mures, in cei aproape doi ani cat a durat perioada de stagiu. Este, deci, de mirare, cand a avut vreme acest tanar avocat sa cunoasca atat de adanc sufletul poporului? Cand a colindat muntii, cu apele, vaile si localitatile Apusenilor, cand si-a facut atatia prieteni, incat la prima adunare de la Blaj a putut veni in fruntea unui grup de cateva mii de moti, organizati dupa o disciplina mai riguroasa decat in armata?
    
      Avram Iancu stie sa le vorbeasca satenilor intr-un limbaj pe care toti il intelegeau si le mergea la inima. Atat filozofia, cat si studiul dreptului nu-l indepartasera de gandirea, de suferintele si mai ales de aspiratiile poporului. Desi a fost nevoit ca cea mai mare parte a studiilor sa le urmeze in limba latina si maghiara, Avram Iancu a avut vremea si taria sa-si insuseasca in profunzime limba strabunilor sai, incat vorbea frumos si chiar ca un adevarat taran. Afirmatia pe care se spune ca ar fi facut-o la adunarea din 15 mai de pe Campul Libartatii e graitoare pentru felul de a gandi si de a se exprima al lui Avram Iancu : " Uitati-va pe Camp, romanilor, suntem multi ca cucuruzul brazilor..." 
    Acest limbaj il intelegea cu deosebire poporul, pentru ca el era asimilat si se baza pe cunostintele, pe impresiile adunate de el inca din copilarie. inca de atunci tot ce a auzit si a invatat, tot ce a vazut sau a ascultat povestindu-i-se, frumusetea graiului popular si plasticitatea sa, adevarurile despre viata si despre dreptate, despre istoria si despre suferintele poporului, tot ce a insemnat relatie cu lumea exterioara, s-a inscris cu putere inzecita pe oglinda extraordinar de sensibila a sufletului sau, rodind apoi in hotararile importante pe care le-a luat si urmat ca un conducator intelept al Revolutiei.  

Niciun comentariu: